2066 Views |  Like

O operatie neasteptata de hernie ombilicala

Am vrut sa va scriu articolul acesta pentru ca am realizat inca o data cat de importanta si pretioasa este sanatatea. Pentru o mamica si pentru oricare dintre noi de fapt, sanatatea ar trebui sa existe pe primul loc. Copiii nostri au nevoie de parinti sanatosi in toate privintele, parinti sanatosi care sa fie capabili sa ii ingrijeasca, sa ii poata iubi asa cum trebuie si merita, si sa le ofere permanent siguranta.
Eu sunt o fire ambitioasa si destul de puternica zic eu. Si nu numai eu.:) Ambitia asta insa, laolalta cu forta interioara care ma caracterizeaza nu imi sunt mereu cel mai bun aliat. De ce? Pentru ca uneori ma ambitionez inutil sa nu merg sa fac anumite investigatii, interventii etc. De cele mai multe ori din dorinta de a fi mereu prezenta si activa in cadrul familiei, pentru ca am senzatia ca nu se pot face lucrurile la fel de bine si fara mine. Am invatat insa inca o data ca in anumite momente trebuie sa te pui si pe tine in prim plan si sa ai incredere in ajutorul celorlalti, mai ales in ajutorul celor din familile.
De cand am nascut-o pe Zora, hernia mea ombilicala capatata in sarcina cu Achim si-a facut de cap din ce in ce mai tare. De ce zic asta? Pentru ca a devenit mai proeminenta si a si inceput sa doara. Nu mereu, insa din ce in ce mai des. Azi un pic, maine un pic si eu ce credeti? Nimic! I-am dat ignore cu zambetul pe buze de fiecare data pentru ca eu cred ca pot pana in panzele albe si dupa sa fac asta. Desi am fost prevenita de mai multe ori ca trebuie sa fac operatia necesara pentru ca lucrurile sa fie in regula eu nu si nu. Nu din alte motive (mai normale zic eu)  teama de operatie, frica si asa mai departe. Ci pentru ca nu aveam timp. Asa cum zic acum, da: nu aveam timp. Si nu timp pentru operatie ci pentru recuperare.
Intre timp am lasat toate lucrurile sa mearga normal: am muncit enorm, mi-am crescut copiii, i-am ridicat si purtat in brate pe amandoi fara restrictii ( desi Achim are acum aproape 21 de kilograme), si mi-am vazut de viata, cum s-ar spune. La fel si hernia.
Pana intr-o zi. Eram in ultima zi de filmare la cel mai recent lungmetraj filmat, “Pup-o ma”. Ultima zi era de fapt o noapte, pentru ca aveam filmare de noapte. Si uite asa, dupa doua saptamani normale de filmare, m-am trezit cu o durere ascutita in partea dreapta jos fix cand m-au chemat la cadru. Durerea era inselatoare pentru ca se raspandise in tot abdomenul si imi dadea tot felul de intepaturi si in jurul buricului. Am zis ca sunt ovarele, care reactioneaza asa pentru ca am filmat in frig, vant si umezeala ore in sir, in haine subtiri de vara. Sa “ma inteleg” cu frigul a fost mereu cumva in fisa mea de post asa ca nu am dat multa atentie. Actorii lucreaza in frig, ploaie, soare, caldura, si tot felul de alte conditii pentru ca asta este meseria noastra. Sincer. Noi toti intelegem foarte bine asta. Asa ca… am zis ca nu e mare problema. Mi-am anuntat echipa ca nu ma simt ideal, am cerut un antiinflamator si am mers mai departe la propriu, pentru ca era o scena in care urcam in panta o bucata de deal care mi s-a parut din ce in ce mai greu de urcat pe masura ce durerea devenea insuportabila.
Pentru ca am inceput sa plang de durere la un moment dat echipa a inceput sa isi faca griji. Am terminat ce aveam de filmat si am plecat urgent la Huedin la camera de garda. Toti credeam ca am apendicita. Chiar si eu, desi negam asta cu desavarsire pt ca nu vroiam sa ma operez, bineinteles.
La Huedin nu au putut sa isi dea seama exact ce se intampla, mi-au semnalat hernia si un ovar mai inflamat si mi-au spus sa merg la investigatii la Bucuresti. In mod clar nu era nimic care sa arate ca apendicele are probleme.
Am ajuns acasa, mi-am “revenit”, si… nu am ajuns sa fac mari investigatii. Mi-am propus sa ajung sa imi intalnesc doctorul si mi-am continuat programul. Programul insemnand printre altele mers in parc, ridicat copiii, schimbat, spalat, gadilat copiii etc. Am fost chiar si intr-o mica vacanta intre timp. Apoi… a urmat o alta criza de durere, si desi aveam si alte lucruri importante in program am ajuns tot la urgenta. Am crezut ca este tot apendicele. In schimb de vina era hernia ombilicala. Paul m-a convins ca in sfarsit sa programam operatia pe care o amanasem atata vreme. Am avut norocul sa ma opereze un doctor minunat, Dr Laurentiu Belusica, iar anestezia generala de care mi-a fost atata teama s-a transformat intr-un somn fara vise, atat, datorita doctorului Radu Dumitrescu, cel care m-a ajutat la fel de bine si atunci cand am nascut.
Mi-am operat si hernia si ovarul, care avea un chist marisor, laparoscopic, si acum sunt acasa in afara oricarui pericol.
Pe Zora in perioada de recuperare mi-a asezat-o Paul pe genunchi atunci cand a vrut sa o tin in brate sau o tinea el in brate in picioare si eu ma lipeam de ei ca sa nu i se para micutei ca mami nu vrea sa o ia in brate. Achim s-a lipit delicat de mine si a inteles ca nu mai trebuie deocamdata sa il ridic sau sa sara pe picioarele mele cum face de obicei, si cel mai mare ajutor il avem in continuare din partea parintilor care ne sunt acum alaturi.
Ma voi recupera rapid si abia astept pentru ca am niste proiecte noi frumoase tare! Deocamdata joc Monopoly linistita pe canapea cu baietii mei si singura mea suparare este ca nu am suficiente proprietati.:)
Va sfatuiesc sincer sa mergeti si sa interveniti inca de la primele semne ca ceva e in neregula. Eu am intervenit totusi la timp, pentru ca se pot intampla lucruri mult mai rele, insa daca as fi fost mai putin incapatanata si as fi actionat mai repede m-as fi scutit de multa durere.
Va imbratisez si va doresc multa sanatate! Si sa aveti mintea luminata ca sa le faceti bine pe toate!