2965 Views |  Like

Jurnalul meu din Asia Express : Real(ity) check – Plecarea

Reality-show: emisiune de televiziune bazata pe fapte reale (sursa: dexonline.ro)

“Bafta!Sunteti curajosi!” imi spune Laura privindu-ma cu ochii ei calmi, albastri. E o prezenta linistitoare, curioasa, fara a fi invaziva si cu o pace interioara care ma face sa o plac in primele cateva minute. “Nu e nimic regizat?” Nu. Nu e. Plecam pentru doua luni in Sri Lanka si India, noua echipe, pe un traseu alcatuit din zeci de indicii si trebuie sa supravietuim cu un euro pe zi. Am observat inca de dimineata toata agitatia care s-a creat in jurul acestei plecari. Pluteau in aer tot felul de energii amestecate care, daca ar fi avut culoare, ar fi trasat cateva tuse interesante la intrarea in aeroport la “Plecari”. M-am surprins destul de calma in dimineata asta in ciuda avalansei de cuvinte si reactii care apareau din toate partile. Camerele de luat vederi si reporterii au starnit curioazitatea celor din jur si acum ne priveau toti.

“Bafta!” din stanga. “Bafta!” din dreapta. Parea ca plecam cumva catre locuri in care aveam nevoie de cat noroc putem duce. Colegii mei sunt putin agitati. Unii mai mult decat ceilalti. Se fac glume nervoase unele dupa altele, ironii si cate si mai cate. Raspundem cat putem de sincer si de destept fiecare in fata camerelor de luat vederi. Paul e emotionat pentru ca am lasat copiii acasa. In mod straniu sunt calma si cumva stapana pe mine. Nu stiu de ce. Probabil pentru ca mi-am consumat o mare parte din griji si emotii in saptamanile de dinaintea plecarii cu toate pregatirile, bagajele, cumparaturile etc. Cu siguranta am uitat ceva acasa insa nu pot depista inca ce. Asta e. Ce-o fi o fi.

Se fumeaza si se beau cafele in timp ce ne examinam unii pe ceilalti, invaluiti intr-o cascada de cuvinte amabile, glumete, atente. Mai ales cei ce nu ne cunoastem prea bine. Suntem atenti unii la ceilalti chiar si cei ce avem prietenii sau amicitii care ne leaga de ani de zile. Ciudat cum spiritul unei competitii te poate purta in zona asta fara voia ta.

Unii sunt mai liberi in exprimare. Se aud si vreo doua trei injuraturi si cateva remarci cinice aruncate de la distanta. Cumva nu ma intereseaza nimic din ceea ce se intampla in timp ce in mod ciudat aud si inregistrez totul.

“Asta e un cort?” ma intreaba una dintre concurente aratand spre partea de deasupra a rucsacului camuflaj pe care l-am luat tovaras de drum. “Nu, e sacul meu de dormit”. “Pai nu ne dau ei  saci de dormit?” “Ba da, insa asta al meu e testat. E bun si pentru temperaturi mai scazute si daca e cald. Nu stiu ce saci de dormit vom primi de la ei.”

Mai facem cateva permutari pe acolo prin fata usii de intrare in aeroport si pana la urma ne incumetam sa intram.

“Paul, mergem sa luam spray antitantari?”

Am fost informati inca de acum doua saptamani ca in Sri Lanka este epidemie de febra denghe sau febra oaselor rupte cum i se mai spune. Avem bratari antitantari pentru treizeci de zile fiecare. Avem insa nevoie si de un spray pentru ca e cu siguranta mult mai puternic.

Ne indreptam cu bagajele de cala infoliate spre farmacia aeroportului.

“Aveti Autan?” Paul se intoarce dezamagit spre mine. “Nu au. Poate gasim in Sri Lanka.” Ne luam totusi un gel pentru alinarea intepaturilor. Nu ne va fi de un mare folos, dar totusi… “Aoleu, iubita mea! Am uitat acasa  pastilele pentru malarie.” Am facut ochii mari si mi-am dat seama ca are dreptate. Nu puteam pleca fara ele. Ne-au spus in  mod clar medicii cand am facut vaccinurile sa nu ne uitam pastilele antimalarie. Si totusi le-am uitat. Nu ma pot supara pe niciunul dintre noi. Am avut niste zile extrem de pline inainte de plecarea asta. “Il sun pe Costin!” Costin e proprietarul. Norocul nostru cel mai mare este ca stam aproape de aeroport. “Alo, Costin, ne ajuti? Suntem la aeroport si ne-am uitat pastilele pentru malarie. Nu putem pleca fara ele. Ni le poti aduce tu?” Ma uit la Paul. Sunt foarte mandra de el. Suntem doi aiuriti uneori, insa, de cele mai multe ori extrem de organizati si responsabili. Mi-e drag. Am un partener pe care ma pot baza si in viata si in competitie. “Am rezolvat! Vine!” Iesim in fata la “Plecari”. Sunt inundata de o stare de fericire si emotie buna pentru ca plecam. Am spus in testimoniale ca eu cred ca va si o calatorie initiatica. Asa simt ca va fi.

Cand eram mica tata imi povestea despe India. Nu-mi amintesc multe lucruri din perioada aceea comunista insa mi-l amintesc bine pe tata. Eu aveam opt ani cand a venit revolutia, si chiar si inainte de varsta asta tata imi povestea despre buddhism  si meditatie. Am avut intotdeauna o fascinatie extraordinara pentru toate povestile care aveau legatura cu zona asta. Eram de varsta baietelului meu cand auzeam despre telepatie, telekinezie si alte lucruri despre care nu discuta nimeni in acea perioada. In perioada aceea tata era liber cugetator si complet acaparat de toate tratatele “interzise” pe care le aveam in biblioteca de acasa. Mama nu era foarte incantata pentru ca i se parea ca e pacat si ma punea sa ma intorc la rugaciuni si matanii ca sa nu il supar pe Doamne-Doamne.

“A venit! Le avem!” “Slava Domnului!” zic eu. Si oricat ar parea de ciudat pentru filosofia buddhista cu care am crescut, asta ramane o vorba in care cred cu toata puterea mea.

“Imi vine sa vomit deja…si nu am parasit inca aeroportul”, zambesc complice catre iubitul meu. “Buna dimineata, iti vine sa vomiti?!” sare pe mine de nicaieri o voce necunoscuta care pare rupta dintr-un late night show. Sinistru. Ma intorc si vad peste umar o camera fixandu-ma si un reporter neprietenos, genul acela care intra cu bocancii in viata ta orice ar fi. Ma intriga tupeul lui, insa, dupa ani intregi de exercitiu, ii raspund luminos: “Da, asa sunt eu mai sensibila. Si chiar glumeam cu Paul, nici nu am ajuns si mie imi vine sa vars.” “Ai mancat in dimineata asta?” “Da, un sandvis”. “Si Paul?” “Si Paul!” ii raspund eu apasat in timp ce Paul ii raspunde serios in acelasi timp: “Nu, eu nu am mancat”. II arunc rapid o privire nemultumita. Nu e ca si cum trebuie sa povestim exact ce s-a intamplat. Sunt extrem de obisnuita cu stilul acesta de interviu creat special ca sa trunchieze apoi toate raspunsurile pentru a crea senzationalul in stirile de scandal. Si bum, aterizeaza o noua intrebare: “Cum, pe Paul nu l-ai hranit?” Au asa un talent sa insinueze tot felul de lucruri incat ma zgarie un pic atitudinea lui. Ma zgarie acolo unde sunt cicatrici vechi, acolo unde am depozitat ani de zile de intrebari indiscrete, insinuante, nedorite, exagerate si nesimtite! Pffff…. Aleg sa nu ii intru in joc. Ii raspund frumos. Raspund frumos si la celealte intrebari la fel de enervante. Ne doresc suces. Plecam. In sfarsit plecam! E visul meu de ani de zile sa ajung in India. Am vrut sa ajung inainte de nasterea lui Achim in ashram la Osho. Aveam totul foarte clar in minte insa in acea perioada mi s-a schimbat viata radical. Am facut o alta alegere, am devenit mama, si iata-ma sapte ani si jumatate mai tarziu plecand in sfarsit spre destinatia mult-visata. E adevarat, nu spre Pune la Osho, ci fara directie intr-un reality show.

Urcam in avion. E harmalaie ca la o plecare in tabara. Oamenii ne privesc de pe scaune si ne intreaba “de ce suntem atat de multi dintre noi azi in avion”? Noi… vedetele. Mi-am dat seama intr-un final ca la asta se refera. Ma asez si imi scot cartea. Nu vreau sa fiu atenta la altceva decat la ce se intampla in mine. Pentru mine e o altfel de calatorie.

Langa mine sta o femeie frumoasa. Si mai frumoasa pentru ca este nemachiata. Ma priveste cu ochii ei mari, albastri, in care ma cufund fara sa vreau ca intr-o mare linistita.

“Ce se intampla?” , ma intreaba. “Plecam intr-o competitie, o emisiune, Asia Express. “Aaaa, de aceea sunteti atat de multi!” Din nou remarca asta. “Catalina.” “Stiu! Eu sunt  Laura.” “Imi pare bine.” “Si mie!”. Schimbam impresii despre cum credem fiecare ca va fi experienta. “Bafta! Sunteti curajosi!” “Nu stiu… Probabil ca este vorba si despre curaj.”

Tin cartea in maini, “Namaste”. De pe coperta ma saluta un ochi patrunzator. Celalalt e pe coperta din spate. Incep sa citesc. Autorul e roman, spre surprinderea mea. A scris o carte care imi prinde foarte bine acum ca mai am foarte putin pana sa ajung acolo. Doamne, in sfarsit o sa ajung in India! Asta daca trecem de Sri Lanka. Dar o sa trecem, nu se poate! Mi-am dorit aproape o viata intreaga sa ajung acolo.

Incep sa citesc si ma las purtata de povestea frumos construita si intamplata. Sega, personajul principal, merge din nou in India. Cu mine de data asta. Paul se uita la un musical nou. Imi face semn ca e foarte bine realizat si ca trebuie sa il vad. Nu am deloc chef sa vad filme. O sa-mi faca bine sa stau departe de orice forma de video si social media. Fara Facebook. Fara Instagram. Fara bani. Fara cazare. Fara sa stim unde mergem exact. Poate chiar suntem curajosi.

…………………………… va urma ……………………….